Un talent de scriitoare

Suntem absolut onorati sa publicam aici chiar in ziua de Ajun al Craciunului, participarea la concursul nostru din dec 2010 a doamnei Serafimciuc Claudia-Lavinia.

Cititi si voi si bucurati-va de asa talent… si scrieti comentariile voastre mai jos 🙂

Ii multumim mult pentru stradanie si promitem ca avem o surpriza deosebita pentru dumneaei … 🙂


“Nu, nu iubesc zapada…erau niste zile in care tatal meu imi deschidea geamul pentru a-mi spune ca nins pentru prima data! Atunci o iubeam…Era altceva, impodobeam impreuna bradul…il asteptam pe Mos Craciun care venea absolut de fiecare data! Traiam pentru asta, pentru a mirosi prima zapada…pentru a o privi pana simteam ca ma dor ochii si pana simteam ca o vad ca pe un cer albastrui. Milioane de diamante imi strapungeau ochii cu marginile lor ascutite…ma durea dragostea pentru zapada si cu toate astea, o adoram! Era ca un premiu mult asteptat, dupa un an lung si plin de griji.
Intre timp, toate s-au schimbat! Cel care mi-a dat viata nu mai poate sa-mi deschida fereastra pentru a-mi arata prima ninsoare. Nu mai iubesc zapada, o vad numai ca pe un impediment in a ma deplasa cu masina, ca pe o corvoada in a-mi rezolva problemele zilnice.
Am plecat la munte si am in inima un sambure, ceva care sper sa incolteasca din nou. E o raza, o licarire, o stralucire ca un licurici…ascus in sufletul meu…sta pitit un fulg mic de zapada…de pe vremea aceea. L-am pastrat! Si-am venit cu el la munte, cu un singur gand: sa invat din nou sa iubesc zapada. Am ales un loc mirific: Moeciu. Sper ca aici sa ma vindec, sa-mi alin sufletul, sa invat din nou sa traiesc odata cu zapada…sa fiu una cu ea…sa iubesc fulgii de nea pana cand voi simti ca ma doare sufletul…
Am ajuns…

A nins! Parca intentionat, parca in ciuda faptul ca n-as fi vrut sa ninga! Oare zapada imi poate citi gandurile, imi poate patrunde pana in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu? De ce vrea cu tot dinadinsul sa-si faca simtita prezenta?
As vrea sa ies, sa vad aceste locuri minunate, sa ma bucur de privilegiul de vedea locuri noi si de a cunoaste oameni. Dar daca ies, trebuie sa calc pe ea. E ca si cum m-ar avea cu totul. Ar pastra urmele pasilor mei mult timp, cu toate framantarile mele, cu tot zbuciumul meu, cu toata nelinistea mea launtrica. Si nu vreau asta! Nu, nu trebuie sa ma stie; am iubit-o atat de mult. Si ea m-a iubit pe mine! Imi aduc aminte cum ma imbratisa in copilarie, pana la brau. Da, atat era de generoasa si de iubitoare! Acum ne vrea doar urmele pasilor…
M-am hotarat: n-o sa ies! O sa stau s-o privesc de la fereastra, sa vad daca are puterea sa ma astepte. O sa stau la caldura focului din semineu, cu coatele lipite de pervaz, alaturi cu o cana de vin rosu fiert cu scortisoara si vanilie, cu un gust asa cum numai la munte poate avea gust vinul fiert. Am o priveliste de la fereastra camerei in care pot s-o observ cum imbraca munti, cum sta agatata de fiecare ac de brad, cum invaluie ultimele firicele uscate de iarba…O sa stau aici, rabdatoare, plina de curiozitate, cu inima umbrita…

N-am dormit asta noapte! Poate din cauza faptului ca amintirile au navalit brusc peste mine…poate din cauza faptului ca in fata ochilor vedeam omuletul acela de zapada pe care-l gaseam in gradina de la bloc…facut de tata. Era atat de haios omuletul acela…putin aplecat intr-o parte, cu o oala sparta-n cap, cu ochi negri si-un zambet care compensa toate neajunsurile. Da, l-am vazut pe omuletul acela asta-noapte, atunci cand, tiptil, ca pe vremea copilariei cand il pandeam pe Mos Craciun, m-am apropiat de fereastra sa vad zapada. Era acolo, linistita, de-un albastru inimaginabil…calma…senina…imaculata…privind spre fereastra camerei mele. Ascunsa dupa draperii, i-am urmarit privirea si am simtit cum, in sufletul meu, fulgul acela de zapada pastrat din copilarie si cu care venisem la munte, a inceput sa se topeasca. Doar o lacrima s-a scurs din el, una foarte mica, dar indeajuns de mare ca sa-mi coboare printre pleoape. Si in lacrima aceea nascuta din fulgul de zapada, lacrima care acum se prelingea pe obrazul meu, am simtit caldura parinteasca a tatalui meu care-mi mangaia obrajii in copilarie si-mi alina toate grijile mele infantile. Am gustat chiar lacrima aceea si am simtit un gust usor amarui, ca o felie de gutuie uitata la fereastra in serile de iarna, dar atat de placut si atat de catifelat.
Chiar daca n-am dormit, nu ma simt obosita! M-am hotarat sa ies, sa o infrunt, daca as putea spune asa, si sa vad daca tot ce am simtit dincolo de sticla geamului se mai pastreaza si afara.

Mi-am luat inima in dinti si am iesit afara. Calma, impasibila, ma astepta, ca si cum aveam programat de dinainte un duel. Ce m-a frapat a fost faptul ca nu avea la ea nicio arma, nimic cu care sa ma poata infrange, cu care sa ma poata dobori. Si eu eram la fel: cu mainile goale, insa cu ochii plini de dorinte si cu sufletul plin de amintiri dureroase. Am pasit pe partia facuta in fata cabanei. Un pas…apoi inca unul…nimic surprinzator pana aici. Am mers asa, ca o pisica atenta la fiecare pas facut pe zapada, pentru a nu-si murdari blanita pretioasa, pana cand partia s-a terminat. Sufletul mi-a tresarit, inima a inceput sa-mi bata cu putere. Ce fac acum? Merg inainte? Ma intorc? Daca are de ascuns ceva? Ce am eu impotriva ei? Ură, ură, ură si doar atat! M-am intors cu fata spre cabana, decisa sa merg pe drum inapoi, dezamagita de tot ceea ce ea putuse sa-mi ofere.
In clipa in care i-am intors spatele, insa, minunea s-a produs! Am auzit-o strigandu-ma pe nume! Imposibil mi-am spus si am inchis ochii, pentru ca sa pot auzi mai bine daca nu voi vedea nimic. Am auzit-o din nou strigandu-ma pe nume si in clipa aceea m-am hotarat! Am intins bratele si m-am decis sa ma las infranta! Nu mai aveam nimic de pierdut! Cu ochii inchisi si cu trupul in forma de cruce, m-am hotarat sa ma las prada ei. Imi luase atatea amintiri frumoase, atatea clipe petrecute langa cei dragi! Ce mai conta daca ma lua si pe mine? Si in caderea mea libera, pe spate, in fata ochilor mi s-au perindat toti bradutii de Craciun ai copilariei mele, toate feresterele deschise de tatal meu catre fiecare zapada din fiecare an, toate noptile de Craciun in care-l pandeam pe cel care-mi punea daruri langa brad, toate mesele pe care tatal meu mi le pregatea cand veneam de la scoala, toate serabarile mele din copilarie, in care tata era cel mai mandu dintre parinti, toate clipele petrecute cu el atunci cand ii impartaseam prima mea dragoste…
In caderea aceea libera, am retrait toate clipele minunate…a fost ca un vis…frumos…de care nu mai avusesem parte atata timp…
Am cazut pe zapada….si am simtit atunci mainile tatalui meu care ma sustineau atunci cand ma invata primul tangou…bratele lui care ma prindeau in incercarile mele de a invata sa merg pe bicicleta…pieptul lui pe care mi-am pus de atatea ori capul si pe care am lasat si lacrimi, si durere si dezamagiri si bucurii…inima din pieptul sau care batea odata cu a mea…Cat de dor mi-a fost sa aud inima tatalui meu batand…cat de dor mi-a fost sa-i simt bratele sustinandu-ma de subtiori…cad de dor mi-a fost sa adorm cu capul pe pieptul sau…

Nu stiu cat am ramas acolo, intinsa, visand si aducandu-mi aminte de cele mai frumoase clipe ale vietii mele. Reusisem sa opresc timpul in loc? Nu cred, poate mai degraba, reusisem s-o fac sa-mi vorbeasca. Imi era atat de rusine…ma simteam atat de vinovata…ma umplusem de atatea pacate…Iar ea tacuse atata timp pentru ca de fapt, incerca sa-mi vorbeasca. Si a putut astepta atatia ani, ca sa pot sa invat si eu s-o ascult…a venit an de an, ramanand uneori chiar si de ziua mea, cu toate ca eu eram legata la ochi si surda la tot ceea ce incerca sa-mi spuna. De fapt, daca stau bine si ma gandesc, aveam inima legata…cu bandajele negre ale pamantului care inghitise tot ceea ce aveam mai drag. Sufletu-mi era intunecat de ură, de dorinţe razbunatoare, de focuri mistuitoare starnite de dor si hranite cu lacrimi.
Si uite ca ea, rabdatoare si calma, iubitoare si inteleapta, luminoasa si calda mi-a oferit o lectie. Poate cea mai tacuta lectie a vietii mele, dar, in acelasi timp, cea mai interesanta.
M-a invatat ca in viata, trebuie sa treci prin clipe dureroare pentru a sti sa le apreciezi pe cele placute, ca, uneori, trebuie sa stii sa inveti sa si suferi, pentru ca sa te poti bucura de tot ceea ce ti se ofera. M-a invatat sa invat sa iubesc, fara resentimente, fara ganduri ascunse, fara cuvinte nespuse…
Si mai presus de toate m-a invatat s-o iubesc din nou. Asa…ca in copilarie…a deschis o fereastra, la fel cum facea tatal meu, de data aceasta insa, fereastra sufletului meu, prin care mi-am putut vedea inima…
M-am ridicat, am ingenunchiat apoi langa ea, am sarutat-o si i-am multumit! Plecam de langa ea plangand, insa fericita si parca mai usoara. Am sarutat-o, apoi mi-am continuat drumul…Atat am putut sa fac, doar cu atat am putut sa-i multumesc…Cata micime in fata acestei maretii! Sarutul meu s-a pierdut printre cristalele de gheata…imaginea trupului meu in forma de cruce ea a pastrat-o insa!

E noapte si-o privesc din nou de la fereastra. De data aceasta, nu ma mai ascund…vreau sa ma vada, sa ma auda, sa ma simta cum o iubesc din tot ceea ce insemn eu. Atata timp am suferit…atata timp am avut sufletul gol…de pe vremea candincepusem sa inteleg cearcanele din ce in ce mai violete ale mamei mele si toate soaptele surprinse printre usile lasate intredeschise. Crezusem in nemurire! Era asta un pacat atat de mare? Era atat de gresit sa cred in nemurire, incat sa fiu atat de aspru pedepsita? Cine va sti? Dar era atat de nedrept ca un copil sa-si iubeasca parintele si apoi sa-l piarda…
Maine ii voi cere sa-mi dea ceva din ea…un fulg…doar atat, sa-l pot inlocui pe cel care mi se topise pe buze, intr-o lacrima cu gust de gutuie. Si-l voi cere pe cel pe care am stat cu sufletul. Pe cel peste care am simtit din nou inima tatalui meu. Am venit la munte singura si voi pleca acasa cu cineva de care-mi fusese atata dor…
E noapte inca, dar dimineata…

Fara niciun fel de intrebare in plus, mi-a dat fulgul de nea! Neconditionat, n-a vrut absolut nimic in schimb, parca era bucuroasa ca i-am cerut asta. De cate ori, noi oamenii, oferim ceva fara sa ne gandim nici macar o clipa ca am putea primi altceva in schimb?
Am luat fulgul de nea si de data aceasta, am simtit in suflet aroma liliacului din gradina casei care infloreste in fiecare primavara si pe care tata il lasa sa intre in casa deschizand fereastra. Acel liliac care parca, inflorea special de ziua lui, ca si cum ar fi vrut sa i se ofere in dar. Am mai simtit mana tremuranda a tatalui meu care m-a invatat sa-mi fac cruce si am auzit glasul lui inconfundabil pe care-l aud si acum cand ma rog. Tata m-a invatat primele mele rugaciuni catre Dumnezeu si m-a dus pentru prima oara intr-o biserica. Tot fulgul de nea m-a facut sa cred din nou in nemurire, chiar daca ea nu se intampla aici, pe pamant.
Particica aceea din sufletul zapezii mi-a adus mai multa bucurie decat as fi putut sa tin in mine vreodata. Un strop de apa inghetata care a putut topi atata ură si a reusit sa stinga atata amaraciune.
Ajung acasa plina de iubire: aceea pentru Măria Sa, zapada! Ajung acasa cu gandul de a astepta ca liliacul din fata casei sa-si puna iar cercei! Ajung acasa cu mandrie in suflet: aceea de a fi fiica tatalui meu.”

2 thoughts on “Un talent de scriitoare”

    1. Multumesc! Sunt si adevaruri pe care, pana acum, n-am avut puterea sa le astern, dar sa le spun unei lumi intregi! Prietenii de aici m-au facut sa capat curaj.

Leave a Reply